***

prin bordelurile orașului
păsările de noapte
își desfac picioarele
de parcă ar vrea
să zboare

azi

dimineaţa s-a întâmplat ca şi ieri
în fereastra cu pietoni
care strănutară grăbiţi pe trecerile de pietoni
şi cărţile de pe tarabe
care se vândură necitite la tarabe
în tramvai o blondă mi-a făcut cu ochiul
şi m-a visat pâna la prima
păcat ca trebuia să cobor
dar ea
ea era frumoasă – i se citea în priviri un siropos roman de dragoste – atât era de frumoasă
păcat că trebuia să cobor
cel puţin o treaptă ierarhică
pe străzile pavate începuse să plouă
şi mă grăbeam

tu

apoi

ne priveam.

eu încercînd să înţeleg

îmi luam lucrurile aranjate din vreme într-un buzunar

se făcea dimineaţă cînd mai rămîi îmi spuneai

are să plouă iar prin bisericile toamnei

şi semnele trupului tău se vor şterge

vei plînge numai în somn

căci eşti un bărbat puternic

deşi ei cred altceva

ei cred că noi nici măcar nu existăm

dar lasă-i să se viseze

aşa

nu-şi vor da seama că

se sinucid

eu

în noaptea fără lună, fără taxiuri, fără urme

despre tine

mai multe gânduri mi-au trecut prin pat decât prin minte.

povesteam: dincolo eşti tu, aici sunt eu,

cunosc toate străzile acestui oraş necunoscut.



tu, încercând să-nţelegi,

îţi arătai trupul;

cu degetele răsfirate îmi arătai semnele trupului tău: paşii bărbaţilor

ce-ţi vor fi trecut peste coapse,

dârele copiilor de porţelan,

umbrele.



atunci se făcea deodată frig

şi vraja se rupea în două,

poate în trei.

ar fi fost vremea să fi băut măcar o cafea împreună

pentru că drumul ce mă aşteaptă acum e lung

şi voi avea timp să nu mă gândesc la tine.

eu nu scriu, eu visez că scriu

***
am desparţit noaptea în bucăţi mari de piatră
şi pâna târziu ne-am privit printre rânduri
femeile noastre plecaseră demult
pierdute în visul cel mai adânc dintre toate
cuvintele se făcuseră vin
pe străzi treceau locomotive cu abur

şi undeva
în cerul gurii
Dumnezeu împartea silabe era secolul XX
era dimineaţa
era fum ca-ntr-un poem


***
ea strabate oraşul
pe străzile pavate îşi duce în lesă ultimul amant
prin aerul toamnei se revarsă mereu frunze copaci biciclete inoxidabile
se astern la porti mosnegi stacojii ore lungi plicticoase trecatoare până când
imaginea ei
se pierde departe printre semne

atunci înteleg ca nimic nu se mai poate întîmpla

si o cauta..

***
bă! zicea papay
mâine am examen
au adus o chelneriţă nouă la melgalu
hai s-o bem la o bere
sânii ei latră la lună în fiecare noapte o să înnebunim cu toţii

şi ea se apropia sfioasă
era fardată profund până departe chiar
îl citeşte pe kant şi bea ceai de portocale - gândeam noi - altfel nu se explică domnişoară domnişoară noi vrem să ne-mbătăm
aici e târziu e cald e linişte sunteţi atât de frumoasă

după-amiaza se tolăneşte peste oraş
se întrevăd atâtea discuţii neterminate
bărbosul din colţ si-a ronţăit în pahar şi ultima idee


***
m-ai întors pe partea cealaltă iubito

moartea îmi apare acum undeva în dreapta
iar trecerea mea printre oglinzi seamănă
de la o vreme încoace
cu fumul

câteodată nu-mi mai găsesc cuvintele
deşi îmi amintesc perfect ora şi locul unde le-am aşezat
însuşi poemul acesta
e tot ceea ce mi-a mai rămas printre dinţi
după ultima cugetare
iată
în urma mea visele răsar din somnul câinilor
au înflorit melci iguane dinozauri
între noi iubito
n-a mai rămas aproape nimic
poate doar puţin aer
şi sânii tăi
împungând universul


***
în rest visezi pur şi simplu

uzucapezi bezmetică iubiri fără-nceput
faci linişte în spaţiile interplanetare
între meninge şi epifiză
peste ultima mea idee filosofică despre moarte

uneori
când ploile toamnei tac analfabete
te plimbi: pescărie centru gară

sub soarele amiezei eşti frumoasă fără ultima ta idee filosofică despre mine


***

îmi spune că eu nici nu ştiu
că îi beau cafeaua în fiecare dimineaţă
lăsându-i în urmă doar zaţul uneori nici măcar atât
vorbeşte încet
plictisit
cu aerul unuia care a văzut capătul lumii
eu am văzut cel mult Parisul - îi zic - cel mai frumos oraş al femeilor urâte
o săptămână am umblat şi n-am găsit una să-mi placă
eram tânăr
poate nu chiar atât de tânăr precum sunt acum
dar îmi amintesc că îmi pierdusem toţi banii toţi prietenii toate speranţele;
câteodată îmi pierdeam memoria
trecea timpul anastasia fanfara militară şi ea tot nu venea
cântam
ce altceva puteam face am mai fost pus odată în faţa acestei dileme
şi se poate să fi rămas încă acolo
între o foaie albă şi o femeie goală
eu aş alege spaţiul dintre ele


***
ramîi aici amice
în lupta aceasta cu prescriptia extinctivă
unii şi-au gasit vocaţia altele
şi-au pierdut virginitatea prin casele de amanet ale ibovnicilor ce frumoase sunt oile acestea şi ce albe pasc ele florile răului pe pajiştea realităţii rămîi amigo my friend - pe la cinci o femeie trece tropaind pe acoperişuri
paşii ei se pierd dezordonaţi în amurg - mai ţii minte visam
cum cineva ne serveşte destinul la pat
frămîntam în palme o metafora deşucheată
o târfa de metaforă ţâţoasă lascivă şi proastă suferi gheorghidiule şi dragostea nu e decât o moarte care nu dovedeşte nimic moartea-o axiomă orbecăind printre sisteme limfopoetice şi în rest tramvaie
agale troncănind prin viaţa mea de dans deşănţat filosofie de decolteu în căutarea căutării
hai şer ami trage puşca lumii după tine ceaţa
e o pisică de diamant noaptea aceea ar putea exista cu adevărat