tu

apoi

ne priveam.

eu încercînd să înţeleg

îmi luam lucrurile aranjate din vreme într-un buzunar

se făcea dimineaţă cînd mai rămîi îmi spuneai

are să plouă iar prin bisericile toamnei

şi semnele trupului tău se vor şterge

vei plînge numai în somn

căci eşti un bărbat puternic

deşi ei cred altceva

ei cred că noi nici măcar nu existăm

dar lasă-i să se viseze

aşa

nu-şi vor da seama că

se sinucid

eu

în noaptea fără lună, fără taxiuri, fără urme

despre tine

mai multe gânduri mi-au trecut prin pat decât prin minte.

povesteam: dincolo eşti tu, aici sunt eu,

cunosc toate străzile acestui oraş necunoscut.



tu, încercând să-nţelegi,

îţi arătai trupul;

cu degetele răsfirate îmi arătai semnele trupului tău: paşii bărbaţilor

ce-ţi vor fi trecut peste coapse,

dârele copiilor de porţelan,

umbrele.



atunci se făcea deodată frig

şi vraja se rupea în două,

poate în trei.

ar fi fost vremea să fi băut măcar o cafea împreună

pentru că drumul ce mă aşteaptă acum e lung

şi voi avea timp să nu mă gândesc la tine.